Cele mai vechi cărți scrise în spațiul românesc datează din sec. XV, Evangheliarul slavon al lui Nicodim (1405) și Evangheliarul slavo-grecesc al lui Gavril Uric (1429).
Adoptarea timpurie a tehnicii tiparului cu litere mobile a făcut posibile primele tipărituri la Târgoviște: Liturghierul (1508), Octoihul (1510) și Evangheliarul (1512).
A doua jumătate a sec. XVI a fost marcată de personalitatea diaconului Coresi, tipograful cărturar, sprijinit în eforturile sale cărturăreşti de domnul Ţării Româneşti, Pătraşcu cel Bun. Timp de peste un sfert de secol, Coresi şi ucenicii săi: diaconul Lorint, Şerban şi Marian diacul vor tipări cărţi în câteva oficine tipografice transilvănene: Braşov, Bălgrad (Alba Iulia), Sebeş, Orăştie. Volume precum: Pravila (Govora, 1640), Carte românească de învăţătură, (Iaşi, 1643 – așa numita Cazanie a lui Varlaam), Îndreptarea legii (Târgovişte, 1652) și celebra Biblie de la Bucureşti (1688).
O importantă covârşitoare pentru viaţa românilor transilvăneni are, la începutul sec. XVII, unirea celor trei ţări române sub sceptrul lui Mihai Viteazul. Pe lângă Mitropolia ortodoxă a Transilvaniei, la Alba Iulia, se naşte un important centru cultural românesc, potentat de o activitate tipografică notabilă. Astfel, în perioada 1639-1702, la tipografia Bălgradului vor fi scoase peste 20 de tipărituri, în principal cărţi liturgice, precum Noul Testament (1648), Psaltirea (1651) și Chiriacodromionul (1699).
Spre sfârșitul sec. XVIII, pe lângă cărțile de cult, încep să se tipărească şi cărţi cu teme laice, cărţi populare, manuale şcolare, modeste sub aspect numeric, dar valoroase prin semnificaţie: Floarea darurilor (Snagov, 1700), Cărare pe scurt spre fapte bune îndreptătoare (Bălgrad, 1685), Bucoavna (Bălgrad, 1699 – primul abecedar în limba română).